Trăim nişte timpuri rele, şi nu pentru că nu am avea acces la instrumentele economiei de piaţă, ci pentru că au început să se dilueze valorile, aspectele sociale sunt confuze, iar oamenii cu putere de decizie au început să nu mai fie acei oameni pe care să îi priveşti cu admiraţie pentru ceea ce sunt şi ceea ce fac.

De aproape cinci ani am derulat proiecte în care ne-am implicat angajaţii. Au fost programe de renovări de parcuri, proiecte de caritate, proiecte de curăţenie la Vatra Dornei şi multe altele, iar angajaţii noştri au răspuns la acestă solicitare în număr considerabil, implicându-şi şi copiii. Mai mult decât atât, în acestă vară am dus o parte din copiii angajaţilor în tabără la Tăsuleasa Social, unde au deprins noţiuni de orientare în natură, prim ajutor, noţiuni de supravieţuire, au învăţat despre mediu şi protejarea lui. Coca-Cola Hellenic a inclus dezvoltarea durabilă în strategia de afaceri, iar responsabilitatea socială este un pilon important în acestă strategie. Implicarea angajaţilor este, deci, un mod natural de a răspunde nevoilor comunităţilor din care aceştia fac parte.

Mărcile sau brandurile reprezintă suma elementelor concrete sau de natură simbolică, verbale ori vizuale, care identifică în mod unic o companie, un produs sau un serviciu. În parte, mărcile sunt expresia valorilor şi misiunii asumate de către investitori. În parte, ele sunt creaţia managerilor şi angajaţilor, rezultatul acţiunilor lor, al modului lor de raportare la obiectivele şi standardele companiei. Brandurile ţin, în sfârşit, de percepţia publică, de raportul dintre promisiunile mesajelor corporatiste şi aşteptările publicului faţă de companii.

Pentru cei care înţeleg contextualizarea socială a economicului, relaţionarea întreprinderii cu mediul social în care operează nu trebuie să fie surprinzătoare. Din acest punct de vedere, raportarea socială este ceva firesc. Ea poate să fie de natură formală sau informală. Informală atunci când discutăm despre ceva firesc, ceva care a devenit rutină şi care exemplifică exact ceea ce numim contextualizarea socială a economicului.

Trebuie să înţelegem că parteneriatul public-privat nu are nevoie de interventia statului, el începe de la un interes comun între cele două părţi, companii şi comunităţi. Oamenii de afaceri doresc să investească şi să obţină profit. Comunitatile locale doresc să îşi finanţeze nişte proiecte. De regulă, se ajunge la un interes comun. Înainte, oamenii aşteptau bani de la guvern, acum aşteaptă de la Uniunea Europeană. Însă aceşti bani vin de nicăieri, oamenii nu pot fi responsabilizaţi pentru cheltuirea lor.