CSR Romania

“Un curent mai vechi reînvie cu o nouă vigoare în lumea afacerilor. Toţi sunt afectaţi de acest curent. Ivită de o jumătate de secol, această tendinţă a căpătat, în tăcere, forţă în ultimii zece ani. Ea declanşează schimbări profunde în lumea afacerilor. Companiile care o îmbrăţişează şi îi folosesc forţa vor prospera şi se vor putea dezvolta în mari corporaţii. Cele care o vor ignora ori i se vor opune vor avea de pierdut. Această tendinţă se numeşte transparenţă.” (Don Tapscott and David Ticoll, The Naked Corporation: How the Age of Transparency Will Revolutionize Business, Free Press, 2003)

Transparenţă şi responsabilitate socială
Se vorbeşte tot mai mult despre responsabilitatea morală pe care trebuie să şi-o asume companiile faţă de grupurile şi organizaţiile afectate de deciziile lor. Se vorbeşte tot mai des despre investiţiile sociale pe care le fac firmele ca răspuns la cerinţele morale tot mai mari ale comunităţilor. Cerinţa crescândă de etică a publicului generează o ofertă crescândă de etică a mediului de afaceri. Companiile îşi croiesc discursul, produsele, practicile, strategiile în tiparele candorii. Companiile se întrec în a produce etică.
Generozitatea companiilor este măsurată în sume de bani, în tone de produse, în ore de consultanţă, în zile de muncă realizată în folos comunitar, în capete de salariat prestator de muncă voluntară. Se vorbeşte tot mai mult despre responsabilitate socială corporatistă (RSC) în termeni cantitativi: se fac bilanţuri, se fac topuri, se dau premii. RSC se măsoară. Prin RSC, patima topurilor a cuprins şi zona sensibilă a eticii în afaceri.
Totuşi, dincolo de cantitatea investiţiilor sociale, ceea ce e mai caracteristic RSC este modul în care se fac acestea. Dimensiunea morală, şi numai aceasta, dă măsura performanţei în RSC. Dimensiunea morală este dată de intenţiile şi de efectele programelor sau acţiunilor de RSC. Iar îndărătul intenţiilor şi efectelor, stă un ultim reper al excelenţei în RSC: transparenţa.

De câteva decenii, se impune treptat ideea că o companie are responsabilităţi nu doar faţă de proprietari, ci şi faţă de angajaţi, faţă de consumatori şi comunităţile locale în care operează. Creşte numărul obligaţiilor sau responsabilităţilor legale şi morale pe care trebuie să şi le asume mediul privat de afaceri. Se lărgeşte sfera grupurilor faţă de care companiile trebuie să îşi asume responsabilităţi. Companiile devin tot mai împovărate moral. Unele îşi asumă aceste noi obligaţii, altele folosesc discursul moral doar ca pretext în mesajele corporatiste. Şi unele şi altele adoptă un limbaj plin de termeni ce se vor atrăgători: grupuri cointeresate, civism corporatist, investiţii sociale, responsabilitate socială. Abuzat, discursul moral îşi pierde credibilitatea. Transparenţa devine o necesitate. Transparenţa şi rigorile ei sunt singurele instrumente care dau consistenţă discursului etic corporatist.

Birocraţie şi responsabilitate socială
„În ultimii ani, în rândul multinaţionalelor a crescut nevoia unor proceduri standardizate de raportare socială”, constată Kristen DeTienne.* Există o cerere în continuă creştere de informaţii privind relaţiile dintre companii şi angajaţi şi comunităţi. Există o cerere tot mai mare de dezvăluiri privind practicile sociale şi de mediu ale companiilor. Acţionarii, investitorii, angajaţii, consumatorii, comunităţile locale, ONG-urile revendică tot mai apăsat dreptul la transparenţă, accesul la informaţii. Companiile sunt obligate să se dezgolească în faţa unui public care până acum a asistat sedus la spectacolul marilor mărci.

Pe scurt, transparenţă înseamnă: a defini un cod etic, principiile care ghidează organizaţia în acţiunile ei; a face public codul etic şi a-l promova în rândul angajaţilor şi partenerilor de afaceri; a audita social şi a elabora rapoarte sociale periodice care să reflecte măsura în care compania îşi respectă obligaţiile pe care şi le asumă; a face publice standardele de raportare utilizate precum şi auditorul care a elaborat rapoartele; a evalua programele de investiţii comunitare, impactul acestora asupra grupurilor sociale vizate; a publica rezultatele programelor.

S-au inventat metode de dezvăluire a informaţiilor privitoare la practicile sociale ale companiilor. Se experimentează instrumente de evaluare a impactului social al firmelor. Se definesc standarde de performanţă socială, se elaborează metodologii de implementare a acestor standarde, se fac rapoarte sociale, se dau premii pentru politicile sociale. Se inventează noi meserii, precum training-ul şi consultanţa în domeniul responsabilităţii sociale, se creează prospere firme de audit care evaluează performanţele sociale ale firmelor, se creează organizaţii care îi atestă pe auditori.
Pe scurt, se naşte un mecanism copleşitor al eticii şi responsabilităţii sociale în afaceri, o industrie care exploatează nevoia de etică şi o birocraţie născută tocmai din nevoia de transparenţă.
Această birocraţie a eticii în afaceri a devenit ţinta criticilor tendinţei de standardizare a politicilor de responsabilitate socială corporatistă. Auditările vor fi mult prea scumpe pentru companii, spun aceştia. Pentru companiile mici, s-ar putea ca auditul social să fie considerat un cost prea mare, dacă nu chiar nenecesar. În plus, este greu de definit standarde de responsabilitate socială comune pentru industrii diferite. Asta va face ca principiile generale sociale şi de mediu să fie dublate de nenumărate standarde şi instrumente de evaluare specifice fiecărei industrii.

În România auditările sociale vin şi trec
Cu cât publicul din ţările în curs de dezvoltare va deveni mai sensibil faţă de problemele sociale şi de mediu generate de companii, cu atât va creşte nevoia de transparenţă, susţine DeTienne. În România, politicile de responsabilitate socială ale companiilor par a se supune acestei legi a cererii şi ofertei.

Conform PricewaterhouseCoopers, în România, responsabilitatea socială este un concept care abia începe să îşi facă simţită prezenţa. Evaluarea investiţiilor şi performanţelor sociale nu este o practică uzuală. Firmelor nu li se cere să emită rapoarte privind performanţele lor sociale. Ca atare, provocarea imediată a mediului românesc de afaceri este de a încerca să facă faţă cerinţelor UE.
Unele companii, mai cu seamă multinaţionale, concep programe de RSC. Totuşi, ele fac acest lucru în cadrul legii sponsorizării, investiţiile sociale fiind văzute drept investiţii de marketing şi publicitate.

“Preocuparea firmelor româneşti faţă de standardele sociale internaţionale este strict conjuncturală”, susţine Liliana Enache, General Manager al firmei de audit Intertek România. Managerii români acordă interes acestor standarde “doar dacă implementarea lor asigură accesul la comenzi importante.” “Nici o firmă occidentală care are o cotă de piaţă şi o poziţie bine determinate în peisajul economic internaţional nu îşi va plasa comenzile într-o fabrică românească neuditată social.”
“Marile firme europene sau americane şi-au definit politici comune de responsabilitate socială, iar cei care vor să facă afaceri cu ei trebuie să respecte aceste programe. Pe măsură ce a crescut interesul pentru produsele fabricate în România, s-a înmulţit şi numărul de solicitări de audituri sociale, arată Liliana Enache. Se poate spune că dezvoltarea programelor de RSC în România este avangarda dezvoltării industriale şi în special a creşterii operaţiunilor de export.” Nu întâmplător, numeroase cereri de audit social sunt făcute de firme din acele industrii care produc pentru mari companii occidentale: confecţii şi încălţăminte, apoi, în ultimii ani, industria mobilei, şi, mai nou, domeniul IT.
“Auditările vin şi trec, şi odată cu ele şi comenzile care au obligat firmele româneşti să se auditeze. De multe ori dacă acei clienţi care au cerut auditurile nu se mai întorc în aceleaşi fabrici, măsurile care s-au luat din punct de vedere social la un moment dat, pot dispărea”, explică Liliana Enache. “Amprenta lăsată de auditări rămâne doar acolo unde managerii înteleg că activitatea lor de producţie şi de comerţ este adânc influenţată şi de o politică funcţională de responsabilitate socială.”

* Kristen Bell DeTienne, Lee W. Lewis, “The Pragmatic and Ethical Barriers to Corporate Social Responsibility disclosure: The Nike Case”, Journal of Business Ethics, 2005