CSR Romania

Termenul de "transparenţă" a dobândit o semnificaţie cvasi-religioasă în dezbaterile privitoare la instituţii şi la guvernare. Am putea spune că expresia "a fi mai transparent decât ceilalţi" este echivalentă lui "a fi mai sfânt decât ceilalţi". Christopher Hood, "Transparency in Historical Perspective", în Transparency: The Key to Better Governance?, Oxford Univ. Press, 2006)

În statele democratice, transparenţa este considerată o cerinţă ce trebuie satisfăcută de orice autoritate sau instituţie publică. Conform Oxford Dictionary of Economics, transparenţa în politicile publice presupune "a se cunoaşte cu claritate cine ia decizii, ce decizii sunt luate, cine are de câştigat de pe urma lor şi cine plăteşte costurile implicate." Transparenţa este văzută drept o cerinţă elementară a democraţiei, un instrument prin care alegătorii intervin în procesul de guvernare şi supraveghează acţiunile autorităţii, o modalitate de prevenire a corupţiei sau abuzurilor. Economiştii oferă şi un argument pragmatic pentru transparenţă, considerând că şansele de a se lua decizii raţionale sunt cu atât mai mari cu cât politicile publice sunt mai transparente.

Se poate spune că, în ce priveşte guvernarea, administraţia publică în general, condiţiile transparenţei sunt general acceptate, necontroversate: luarea de decizii conform unor reguli prestabilite şi cunoscute, accesul la informaţii privind guvernarea. În schimb, în privinţa mediului privat de afaceri, cerinţa transparenţei este oarecum recentă iar problemele fundamentale încă foarte controversate.

Cu siguranţă, există o cerinţă crescândă de transparenţă în afaceri. Aşa-numitele grupuri cointeresate, investitorii precum şi celelalte grupuri afectate de acţiunile unei companii, pretind un acces tot mai mare la informaţii despre administrarea companiilor. S-au oferit argumente care justifică astăzi mai multă transparenţă decât se accepta în mod tradiţional în afaceri: dezvăluirea de informaţii referitoare nu doar la performanţele economice ori financiare, ci şi la performanţele etice, sociale şi de mediu ale firmelor. Grupurile cointeresate, angajaţii, clienţii, creditorii, partenerii de afaceri, consumatorii şi comunităţile locale, şi, în tot mai mare măsură, agenţiile guvernamentale cer managerilor să publice rapoarte privind politicile sociale, de mediu şi de dezvoltare durabilă ale companiilor. Astfel, s-a născut şi s-a impus în lumea afacerilor conceptul de triplă raportare, economică, socială şi de mediu. Mai mult, pentru ca aceste raportări să capete un plus de credibilitate şi să existe siguranţa că ele dau seama de acţiunile reale ale firmelor, s-au definit criterii şi instrumente de raportare.

Transparenţa şi dilemele ei
Tendinţa este ca în mediul privat de afaceri raportările sociale să devină periodice, standardizate şi profesionalizate. Tot mai mulţi susţin că este dezirabil ca ele să fie realizate anual, după standarde şi metodologii internaţionale, de către auditori externi acreditaţi. În ciuda faptului că noul curent cucereşte adepţi, în ciuda faptului că există puţini critici ai ideii de lărgire a transparenţei în afaceri, rămân deschise numeroase dispute privind modul şi gradul de dezvăluire a informaţiilor sensibile despre politicile sociale şi de mediu ale companiilor. Nu este limpede ce şi cum trebuie spus, nu este limpede cui trebuie dezvăluit ceea ce trebuie dezvăluit, nu este clar dacă trebuie să existe standarde şi metodologii unice de raportare, nu este clar dacă auditările interne pot fi făcute credibile, în sfârşit, nu există un punct de vedere unanim acceptat privitor la obligativitatea raportărilor.
Problema dezvăluirii şi altor informaţii decât a celor despre rezultatele financiare s-a ridicat odată cu marile scandaluri provocate de neglijenţa faţă de mediu a unor companii. În anii '80, companiile au început să facă publice informaţii privind impactul activităţii lor asupra mediului. În 1993, organizaţiile SustainAbility, International Institute for Sustainable Development şi Deloitte Touche au publicat un raport cuprinzând opiniile managerilor implicaţi în raportările de mediu. Raportul a fost folosit pentru a încuraja firmele să emită rapoarte reunind performanţele financiare, sociale şi de mediu. Dacă, în 1996, Programul de Mediu al Naţiunilor Unite (UNEP) şi organizaţia SustainAbility estimau că anual se realizează 3-400 de rapoarte de mediu, în 1999, KPMG identifica peste 1.100. Conform ultimelor estimări, numărul rapoartelor este de aproximativ 3.000.
În acest context, explică Arlo Brady, ("Demonstrating environmental and social performance") "a apărut nevoia de standardizare a metodologiilor de raportare în domeniul sustenabilităţii." Iniţiativa Globală de Raportare (GRI) reprezintă proiectul cel mai mediatizat şi de succes al acestei tendinţe de standardizare. Misiunea GRI este de a dezvolta şi de a populariza un Ghid de Raportare în domeniul sustenabilităţii. Ghidul, compatibil cu principiile Global Compact ale Naţiunilor Unite, este deja adoptat de peste 600 de companii din lume, multe din ele regăsindu-se în topul Global Fortune 500.
Practicile de raportare socială şi de mediu au evoluat rapid în ultimii 10-15 ani. În ţări precum Franţa, Danemarca, Suedia, Olanda, Australia şi, recent, Marea Britanie se propune sau deja s-a impus raportarea obligativitatea raportării anumitor aspecte din domeniul sustenabilităţii. Acestea sunt însă excepţii, consideră Brady. "În general, raportarea socială este voluntară."

Transparenţă made in Romania
Într-un sondaj realizat de fundaţia Forum for International Communications privitor la practicile companiilor româneşti în domeniul responsabilităţii sociale, au fost evidenţiate câteva dintre problemele pe care le ridică transparenţa.
Transparenţa poate fi îmbunătăţită prin publicarea de rapoarte sociale, însă lipsa experienţei în redactarea acestora este una din problemele cu care se confruntă companiile din România, implicate în activităţi de responsabilitate socială. După Anca Crahmaliuc, Marketing Manager, SIVECO Romania, "lipseşte experienţa redactării de rapoarte sociale, iar necesitatea măsurării efectelor programelor de responsabilitate socială nu este suficient constientizată."
La aceasta se adaugă lipsa unui strategii pe termen lung, cu obiective măsurabile care să permită companiilor să evalueze impactul investiţiilor sociale pe baza unor indicatori de performanţă. "Sunt puţine programe de CSR reale în Romania, programe care să aibă obiective, bugete, modalităţi de evaluare, indicatori de performanţă", susţine Eliza Rogalski, PR Manager TEMPO. "Modelul românesc al CSR-ului este, deocamdată, Gigi Becali. Ceea ce nu e neaparat bine sau ău, ci doar insuficient. Societatea românească are nevoie de CSR veritabil, nu de acte de filantropie."

În ce priveşte necesitatea raportărilor sociale, "acestea sunt o dovadă de transparenţă şi răspund unor nevoi ale publicului de a şti care sunt acţiunile concrete ale companiilor în această privinţă. Ca sa fie credibil, un raport social trebuie să arate într-un mod transparent care este strategia companiei şi care sunt progresele făcute de la an la an", constată Adela Pascu, Secretar General, BRD Groupe Société Generale. Aceeaşi părere este întărită şi de Anca Rarău, Director Marketing, Banca Transilvania, "Publicarea rapoartelor sociale ale firmelor este o datorie faţă de comunitate, faţă de angajaţi şi acţionari. Credibilitatea programelor de CSR are legătură directă cu transparenţa şi frecvenţa în comunicare, precum şi cu instrumentele şi canalele folosite pentru transmiterea mesajului. Acesta trebuie să pună accentul pe obiectivele propuse de companie, precum şi pe stadiul îndeplinirii acestora".

A fi transparent presupune a vorbi deschis şi despre probleme. Atât în rapoartele lor sociale cât şi în celelalte forme de comunicare, foarte multe companii evită să abordeze deschis problemele reale cu care se confruntă. Integrarea poziţiilor critice în procesul de raportare reprezintă un pas firesc în dialogul care trebuie să existe între companie şi grupurile cointeresate. "Nu trebuie uitate dificultăţile întâlnite în derularea programelor şi care sunt următorii paşi preconizaţi. Obiectivele trebuie să fie clare şi măsurabile, ca în orice plan de afaceri", precizează Adela Pascu.

În fine, "CSR-ul este departe de a fi inteles în România ca o practica de management. El este o disciplina aflata "în grija" departamentului de PR, când, de fapt, ar trebui să fie una din preocupările managerului companiei. Este un instrument de cosmetizare ("mai facem o donaţie", "mai sponsorizăm ceva", "mai plantăm un copac", etc) şi nu de planificare a unei dezvoltări pe termen lung", susţine Eliza Rogalski, PR Manager TEMPO.