Chiar în timp ce scriu aceste rânduri, Sf. Obama din Washington duce o luptă crâncenă pentru a putea permite Congresului să aprobe o lege ce ar ratifica vechiul şi defectuosul principiu al „poluatorului care plăteşte”. Este vorba despre unul dintre principiile fundamentale ale Politicii de Mediu elaborate în 1972 de OSCE şi ulterior unificat cu cel de-al 16-lea principiu al Declaraţiei de la Rio cu privire la Mediu şi Dezvoltare (UNCED, Rio, 1992).
Conform acestui principiu, se presupune că cel care poluează ar trebui să plătească pentru întregul cost al daunelor pe care activitatea sa le aduce asupra mediului, ceea ce ar reprezenta totodată un impuls către o reducere a acestor daune. Legea pe care Obama şi administraţia sa o propun în acest moment, după dezastrul din Golful Mexic, urmăreşte în primul rând să înfrângă companiile din sectorul de petrol şi gaze care în ultima vreme au demonstrat o abordare superficială a prevenirii accidentelor şi o sensibilitate redusă faţă de prevenirea problemelor de mediu. O prevenire a acestor probleme înseamnă o reducere a costurilor pentru companii. (întreţinere, audit intern, CSR, etc).
Ecologiştii de renume mondial de pe Wall Street (preocuparea lor pentru „verde” este faimoasă în întreaga lume, însă neînţelegerea provine din faptul că le plac doar „verzişorii”) au calculat o creştere a preţului petrolului cauzată de acest accident ce se poate ridica la aproximativ 8/9 cenţi pe baril. Drept urmare, obiectivul final ar fi să lăsăm poluatorul să plătească dezastrul. Dar creşterea preţurilor va fi până la urmă suportată tot de consumatori.
Având în vedere faptul că nu mi se pare consecventă ideea de a plăti înapoi „bunuri” cum ar fi flora şi fauna, apele sau solurile necontaminate, recifele de bariere de corali sau oxigenul, chiar şi ţinând cont de resuscitatul dolar american, consider că principiul „poluatorul plăteşte” nu reprezintă în sine un avantaj, deoarece are loc ex-post, adică atunci când este deja prea târziu să se recontruiască acest mediu perfect echilibrat şi fragil.
Aceste consideraţii mă aduc în faţa unei întrebări: Încotro se îndreaptă CSR-ul? Fără a se preocupa doar de aspectele de mediu şi în special în vremuri de recesiune, poate CSR-ul să reprezinte un avantaj competitiv pentru corporaţii, companii multinaţionale sau IMM-uri? Putem începe de la cel mai clar exemplu pe care îl avem în momentul de faţă : BP şi-a schimbat culoarea logo-ului într-un verde mult mai fermecător şi chiar numele său a devenit Beyond Petroleum, în loc de British Petroleum. De asemenea, BP are în continuare o pagină de web foarte atrăgătoare şi ospitalieră şi realizează un raport de Sustenabilitate ce abundă în imagini emoţionale. Dar oare ce se află în spatele acestor lucruri? N-ar trebui să fie consideraţi Betrayers of the Planet (Trădătorii Planetei) pentru dezastrul pe care l-au cauzat?
BP a fost considerat unul dintre liderii proeminenţi în ceea ce priveşte sustenabilitatea, transparenţa şi încrederea. Şi de ce acest lucru? Pentru că, până la urmă, modul în care lucrăm nu prea lucrează în favoarea noastră. Ne scufundăm într-o stare de reverie în care ne spunem unii altora poveşti despre sustenabilitate. Adevărul este însă altul. Corporaţiile au înţeles că un consens general al stakeholderilor este esenţial pentru a supravieţui, iar dacă acest lucru este abordat în mod corect poate să fie un mare pas înainte, chiar să reprezinte o creştere bruscă în graficul reputaţiei. Aşa că aleg să folosească (în mod eronat) sustenabilitatea ca un simplu exerciţiu de marketing şi de PR.
Dar ce daune aduc politicile neproductive şi false de CSR emise de corporaţiile ale căror singur scop este să pară mai şarmante şi mai atrăgătoare? O comunicare riguroasă trebuie să aibă un fundament solid, ceva autentic de susţinut, politici şi măsuri care să fie în legătură directă cu sustenabilitatea şi care să poată fi verificate. Dacă acest lucru nu se întâmplă, ne confruntăm cu ceea ce eu numesc „prinderea în cursă a naivilor”.
Prea mulţi oameni (chiar şi aşa-numiţi directori de CSR) continuă să facă o confuzie între sustenabilitate şi filantropie. Scopul unei politici serioase în domeniul „sustenabilităţii” este să „creeze valoare” în cadrul setului de reguli existente şi respectând aspectele care, pe termen lung, vor proteja afacerea (profitul) şi stakeholderii.
Recenta criză, deopotrivă îndelungată şi dureroasă, poate în mod paradoxal să continue să reprezinte o oportunitate pentru companii să dezvolte un cerc virtual format din bune practici, cifre fiabile, transparenţă, relaţii cu comunitatea locală şi stakeloderi.
Cred că cei care vor supravieţui crizei nu trebuie să fie doar mai „vicleni şi puternici” decât omologii, ca într-o adevarată junglă (chiar dacă piaţa de astăzi este o junglă periculoasă), ci trebuie să investească într-o politică vizionară şi echilibrată în domeniul CSR-ului. Iar ceea cee vreau să spun prin „echilibrat” este că diversele interese ale stakeholderilor sunt menţinute într-un mod constructiv si echilibrat.
Am creionat câteva propuneri accesibile pentru antreprenorii/managerii de top interesaţi:
• Haideţi să scăpăm de această politică a şanselor egale bazată doar pe „afilierea pe criterii de sex”! Nu putem să evaluăm eficienţa unui manager în funcţie de acest criteriu. Haideţi să reevaluăm „meritocraţia”; companiile trebuie să aloce responsabilităţile şi poziţiile de conducere doar către cei care le merită cu adevărat, indiferent de gen şi, evident, fără a da naştere unor situaţii dezechilibrate unde „minorităţile” nu sunt deloc reprezentate.
• ”MBO-ul (Management by Objective), corelat direct cu performanţa în domeniul sustenabilităţii a respectivei companii, se răsfrânge asupra tuturor departamentelor ce formează organizaţia. Haideţi să nu fim prea filozofici sau romantici! Banii vor motiva managerii să obţină rezultate mai bune.
• O monitorizare mai riguroasă a Principalilor Indicatori ai Performanţei în domeniul CSR-ului şi un contract de audit extern încheiat pe nu mai mult de un an, fără posibilitate de prelungire. Auditorii externi, bine plătiţi de companii, vor avea altfel tendinţa de a deveni prea „prietenoşi” şi „flexibili”.
• Munca de acasă (teleworking) : aceasta poate fi o politică care pare a întâmpina o rezistenţă iniţială în mentalitatea latină: un şef vrea îşi verifice (fizic) angajaţii, crezând că prin control direct poate obţine performanţe mai bune. Nimic mai fals. Responsabilizarea oamenilor este o adevărată provocare, iar controlul poate fi foarte uşor obţinut prin stabilirea de deadline-uri pentru fiecare sarcină alocată. Nu suntem învăţători la şcoala primară, iar dacă ne tratăm oamenii în acest fel, vom obţine doar rezultate de şcoală primară.
Pierluigi Orati este absolvent al unui curs de Master în Ştiinţe Sociale şi este doctor în economie, cu o solidă experienţă în aceste domenii. Timp de mulţi ani s-a ocupat de relaţiile cu analiştii din domeniului sustenabilităţii şi investitorii, răspunzându-le la întrebări şi oferindu-le informaţiile necesare despre practicile CSR la nivelul Enel.
Crearea unei secţiuni pe pagina de CSR a Enel pentru a implica stakeholderii direct prin intermediul unei scalări multidimensionale (cântarul sustenabilităţii) au fost sarcinile specifice ale lui Pierluigi, iar numeroasele reacţii ale acestor stakeholderi dovedesc succesul iniţiativei.
Pierluigi a fost membru a Grupului de Lucru al GRI (Global Reporting Initiative) implicat în revizuirea şi discutarea, la nivel global, împreună cu concurenţii Enel şi ONG-urile, a cooperării cu aceştia în elaborarea noilor linii directoare în domeniul CSR şi detectarea principalilor indicatori ai performanţei pentru companiile din domeniul energetic (EUSS).
Pierluigi este şi jurnalist independent, membru al Consiliului de Conducere al Comitetului Ştiinţific al „La Finanza”, revistă bilunară de economie, finanţe şi geopolitică.
El este în prezent, în puţinul timp liber pe care îl are la dispoziţie, consultant independent în domeniul sustenabilităţii şi are o activitate zilnică, intensă şi interesată, în cadrul Unităţii de Gestionare a Riscurilor de Ţară a Enel, unde gestionează relaţiile cu Agenţiile de Creditare la Export (ACE) la nivel global.
@ LinkedIn: http://it.linkedin.com/in/pierluigi1973
@ Twitter: mindipendent
Traducere realizată de Casa de Traduceri. Adaptarea: Iulia Popescu